Starea de conștiență
Adică momentele din zi care încep cu trezirea dis de dimineață (presupunînd că ești o persoană matinală și că nu-ți pierzi nopțile prin baruri, ori jucîndu-te sau lucrînd la calculator), mersul la baie și impulsul dat de apa rece, micul dejul copios și ceașca de cafea, ori de aerul rece al iernii. Adică momentele în care ești cît de cît conștient și interacționezi cu mediul înconjurător din această perspectivă. Un subiect complex care i-a bîntuit pe filozofi (acei oamenii de științi ai antichității, cu mult înainte de recunoașterea științei ca atare) de ”numai” cîteva mii de ani. Doar recent cercetătorii în domeniul neuroștiinței au considerat starea de conștiență ca un subiect de cercetare realist, iar unul dintre cele mai importante subiecte de dezbătut în domeniul este explicarea procesului prin care creierul ajunge să perceapă experiențe subiective. Pînă acum cercetătorii au făcut o listă lungă de întrebări, mai rămîne aflatul de răspunsuri de ele (probabil în următorul secol sau două).
Înghețarea materiei cenușii
Nemurirea s-ar putea să nu devină o realitate, nu în următoarele decenii cel puțin, dar criogenia s-ar putea să ofere unor oameni șansa unei vieți noi: centre de criogenie din toată lumea păstrează corpuri umane (fie întregi, fie doar părți din ele - adică capul și conținutul acestuia) întroduse în cuve cu azot lichid la temperaturi foarte mici (-195 grade Celsius). Totul a pornit de la ideea ca o persoană suferind de o boală terminală să fie înghețată și apoi readusă la viață cîndva în viitor, atunci cînd va fi găsită o vindecare.
Știai că persoanele în cauză sînt păstrate în cuvă cu capul în jos? Motivul e simplu: dacă azotul lichid se scurge din recipient (accidente și erori se pot întîmpla oricînd), măcar creierul va rămîne mereu (sau ar trebui să rămînă) la o temperatură scăzută (se presupune rezolvarea problemei înainte ca lichidul să se fi scurs complet). Totuși, nici una dintre persoanele criogenate n-au fost încă scoase din lichidul rece pentru că tehnologia de reanimare nu există încă. Momentan, dacă ar fi aduși la temperatura ambientală (adică a camerei) celulele înghețate s-ar transforma în mîzgă (se presupune că criogenatul n-a fost spart în bucăți mici de gheață din cauza manevrării defectuoase).
Misterul mortal al îmbătrînirii
La naștere o ființă umană normală deține o serie de mecanism bine puse la punct (și ajutor matern prin intermediul laptelui plin cu substanțe hrănitoare și anticorpi) de luptă împtriva bolilor și de recuperare după răniri și accidente (intenționate sau nu). Dar capacitatea corpului de a se repara pe sine scade odată cu vîrsta, iar rezistența la efort, la stres și recuperarea după boală sau rănire scade.
Teoriile avansate pentru a explica îmbătrînirea pot fi împărțite în două categorii:
- la fel ca alte caracteristici umanei (și a majorității ființelor vii), îmbătrînirea este o parte a geneticii și este oarecum benefică, ajutînd evoluția speciei și adaptarea la condițiile de mediu.
- dintr-o perspectivă mai puțin optimistă îmbătrînirea nu are nici un scop și apare datorită distrugerii celulare care apare de-a lungul unei vieți umane.
S-ar putea ca cercetările care se fac acum în domeniul îmbătrînirii să aibă un oarecare succes, dar va rămîne de văzut cît de mult vom trăi pentru a le vedea puse în practică.
Natură versus educație
Tu ce crezi: gîndurile și personalitatea unei persoane sînt controlate / influențate de genetică sau mediu? Întrebarea nu este deloc nouă, iar cercetătorii adună dovezi care ar putea dovedi, în cele din urmă, că oricare dintre cele două variante sau ambele variante au o influență decisivă. Capacitatea recentă (de numai cîțiva ani) de a studia gene individuale ale patrimoniului genetic uman arată că avem o mulțime trăsături pe care nu le putem controla.
Stimularea creierului
Unii cercetători susțin că rîsul este un răspuns jucăuș la chestiile neașteptate sau la surprize - acele elemente dintr-o poveste sau dintr-o imagine care ies din tiparul obișnuit, în timp ce alții consideră că rîsul este trimiterea unui semnal celor din jur că acțiunea este amuzantă și că le face să se simtă bine.
Formarea și evocarea amintirilor
Unele experiențe personale, precum primul sărut, sau prima iubire ori primul act sexual, sînt greu de uitat. în timp ce alte amintiri, ale evenimentelor și persoanelor neimportante, sînt uitate repede - unele aproape imediat. Dar cum păstrează o persoană aceste secvențe personale? Folosind tehnicile de imagistică a creierului prin rezonantă magnetică cercetătorii descoperă treptat mecanismele responsabile de formarea și păstrarea amintirilor: hipocampsului, aflat în materia cenușie a creierului, ar putea acționa ca o cutie a amintirilor. Dar această zonă nu este chiar atît de discrimatorie: atît amintirile adevărate cît și cele false activează zone similare ale creierului. Pentru a evoca amintirea reală cercetătorii au pus întrebări despre subiect pentru a evidenția contextul ei, ceva ce este dificil de făcut dacă evenimentul nu s-a întîmplat. Pe de altă parte, știai că fiecare evocare a unei amintiri o schimbă? Trebuie să o integrezi într-o poveste pentru a rămîne cît mai apropiată de realitate.
Controlul misiunilor zilnice
Senzația membrului fantomă
Se estimează că aproximativ 80% dintre persoanele care au avut (cel puțin) un membru amputat au experimentat senzații de căldură, de mîncărime sau chiar de durere ce provenea de la membrul lipsă. Fenomenul se numește senzația membrului fantomă, și este descrisă de parcă membrul ar face încă parte din corpul lor. O explicație este că nervii din zona în care membrul a fost amputat crează noi conexiuni cu coloana vertebrală și continuă să trimită semnale către creier de parcă membrul le-ar fi încă atașat. O altă posibilitate este că creierul e ”cablat” să funcționeze de parcă corpul ar fi intact, fără membre lipsă, și are integrată o hartă cu toate extensiile încă atașate.
