5. Realul parea amar asa cum numai unele din visele de noapte puteau fi. Damian si barul lui era deja o amintire asa cum fusese si Vespa si gradina ei. Când m-am trezit, am perceput agitatie în jurul meu. Draga si Matei îl îngrijeau pe Emanuel care sângera. Nu-mi dadeam seama cât era de grav, ma simteam eu însumi prea ametit ca sa pot gândi clar, dar vedeam perna si o parte din cearsaf acoperite de stropi rosii.

- Ce s-a întâmplat? am întrebat pe când încercam sa ma ridic. - Nimic, îmi raspunse Draga. Acum, ca v-ati întors, nu s-a întâmplat nimic. 6. De data aceasta eu fusesem cel care se îndoise ca Emanuel avea sa se mai întoarca în Lume si ma înselasem, desigur. Imediat ce se simtise mai bine fusese gata de plecare. Era duminica dimineata si mai aveam doar câteva ore pâna la sfârsitul week-endului. Dupa aceea, nu aveam cum sa-l mai oprim daca dorea sa plece. Draga era însa optimista. Am vrut sa discut cu ea, dar s-a eschivat si de data asta. Am întrebat-o de Emanuel, dar nu a facut decât sa râda si sa-mi spuna: -Ai deja remuscari? Nu pot sa-ti spun ce-a facut pentru ca as trada încrederea cuiva care nu vrea ca lucrurile sa devina publice, dar orice ar fi fi fost, sa stii ca merita tot ce i se întâmpla. Când ma trezisem, eram la fel de ametit, fara sa fac bine legatura cu spatiul în care ma aflam. Emanuel zacea întins în patul lui cu fata întoarsa la perete, iar trupul îi era rasucit într-un fel ciudat si nenatural. Matei statea lânga mine si privea fix peretele galben. Parea impresionat, desi încerca sa n-o arate. Draga era destul de calma si-i spunea ceva pe un ton jos. Auzeam un murmur, dar nu întelegeam ce spunea de parca as fi asurzit. Clatinasem din cap si dupa câteva momente totul revenise la normal. Trebuie sa fi trecut însa ceva mai mult timp pentru ca Matei nu mai era în odaie. Ma ridicasem încet, încercând sa nu privesc spre patul celalalt. Draga îmi zâmbise într-un fel care-mi amintea de un cub de zahar - o rasplata. - Am aranjat ca Matei sa scape de el dupa ce totul o sa se termine, îmi spusese aratând cu barbia spre silueta rasucita din pat. Dintr-odata, Emanuel devenise doar un corp fara nume. Cred c-o sa-l arunce undeva. Nu trebuie sa-ti faci griji pentru ca am avut grija de tot. - O sa-mi spui ce-a facut, acum ca totul se va termina? - La ce ti-ar folosi ? îmi raspunse ridicând din umeri. Nici eu nu doresc sa stiu ce-o sa se întâmple cu el de acum încolo. Lucrurile aveau sa se încheie convenabil pentru toata lumea, cam asta vrusese sa-mi zica. Se ridicase de pe scaun, deschisese poseta cu aceleasi gesturi pe care le observasem la ea cu câteva zile înainte, si lasase pe coltul mesei un alt plic. Ultima plata. - Ar trebui sa nu mai mergi în Lume, îmi spusese ea fara sa para ca da atentie vorbelor. Ma uitam spre bani în timp ce Draga iesea din camera. Credeam ca se dusese sa discute cu Matei asa ca nu o mai întrebasem nimic. Între timp, Emanuel ramasese ghemuit pe cearsaful murdar de sânge. Nu-mi dadeam seama cum se simtea pentru ca refuza orice comunicare. Sperasem ca Draga o sa se întoarca sa-si ia ramas bun de la mine, dar ma înselasem pentru ca am auzit usa de la intrare trântindu-se si apoi pasii ei pe scari. Am vrut sa merg dupa ea, dar ma oprisem - nu avea nici un rost sa încerc s-o urmaresc. Era însa ultima zi, iar eu ramasesem singur fara nici o obligatie. Nu întelegeam cum de Draga era atât de sigura ca avem sa-mi mai onorez angajamentul acum ca banii fusesera platiti. Stiam ca nu ar fi avut ce sa-mi faca daca abandonam sau daca îl luam pe Emanuel doar într-o calatorie de agrement prin Lume. Ideea ma ispitea chiar mai mult decât vroiam sa recunosc mai ales ca puteam oricând sa invoc o multime de motive. Cred, însa, ca si eu eram curios cum avea sa se termine totul si ma lasam dus de evenimente fara sa încerc sa le controlez. De fapt nu mai vroiam decât un singur lucru. 7. Lumea ne primi ca de fiecare data - ne-am cufundat în strafundurile ei si apoi am iesit la suprafata pe malul marii acolo unde Cazinoul se înalta alb deasupra apei. Era apusul soarelui si deasupra noastra pluteau sferele argintii scapate din zona Arcului de Triumf. Le-am urmarit cum trec, cum se îndeparteaza spre muntele Mitropoliei. Pe terasele orasului vechi oamenii întinsesera plase încercând sa le prinda. Nu aveau însa sanse de reusita pentru ca nu se aflau la locul potrivit. Eu îl descoperisem din întâmplare într-una din lungile plimbari prin Lume. De când ne întorsesem, Emanuel nu pomenise nimic de cele întâmplate de parca s-ar fi hotarât sa sufere în tacere si sa se razbune. Îmi pusese întebari despre Damian si despre luptatorii lui, iar eu îi raspunsesem fara sa încerc sa-l descurajez. Îsi imagina ca noua incursiune în Lume era menita sa-l ajute sa se puna din nou pe picioare. Nu am vrut sa-i spulber nici aceasta impresie. Pâna la urma nu avea importanta ce credea. Mergeam pe plaja ascultându-l cum îmi povestea despre succesele lui, despre afacerile lui, iar cuvintele-i erau ca vuietul marii în urechile mele. Nu vroiam sa stiu nimic despre el, despre viata lui. Era mai bine daca ramânea un strain. Nisipul era umed, valurile ajungeau cateodata pâna la noi si atunci ne feream sarind într-o parte. - Ce linistita pare marea, îmi spuse Emanuel si eu am dat din cap desi stiam ca pestii ne pândeau din departare. Le vedeam gurile lacome itindu-se deasupra apei. Cautam scoici si printre ele una decojita, cu cochilia dezvaluind sideful. Melcii erau însa toti perfecti si neciobiti. Aveam nevoie de ei pentru a culege argintul Arcului de Triumf si a deschide astfel o poarta prin care sa ajungem în Localul lui Alexandru, situat la marginea falezei. El era renumit pentru petrecerile pe care le organiza, pentru expeditiile si spectacolele subacvatice. Scoicile erau de toate felurile asa cum zaceau raspândite pe plaja : bucuria ochilor în nuantele ei atât de rare, silifra, cu trupul fusiform si rasucit pâna la disperare, anemona, cu ventuzele stravezi ce o fixau de stânci, apoi conus marmoreaus, de un rosu-pal, în ale carui inscriptii negre se putea citi viitorul, si nu în ultimul rând, melcul de purpura, cu tepii lui periculosi, si thiara, asemanatoare unei amibe. Am gasit scoica pe care o cautam când ajunsesem deja la capatul plajei, în punctul din care Lumea începea sa se repete. I-am fortat intrarea, am aruncat miezul galbui care s-a cufundat rapid în nisip si am asezat-o deschisa cu interiorul stralucitor îndreptat spre mare. Se facea din ce în ce mai frig, iar sferele se prabuseau în apa. Cele mai mici si mai usoare aveau sa mai pluteasca înca mult timp. Am asteptat si am vazut cum una din mingi a coborât încet, cum s-a asezat în scoica, si cum cochilia s-a miscat, si sfera si-a eliberat argintul spoind interiorul, aruncând stropi pe nisip, dupa care s-a dizolvat si a disparut. Am ridicat oglinda astfel formata si l-am invitat pe Emanuel sa priveasca înauntru. Poarta s-a deschis si am trecut prin ea fara sa ne dam seama când, doar ca într-o clipa ne-am aflat în alta parte. Localul lui Alexandru era asezat între orasul vechi si cel nou pe o fâsie de plaja, la poalele unei faleze înalte. Acoperis înclinat, ziduri joase de care se loveau valurile, trepte de piatra prin care se cobora spre bar - toata cladirea fusese construita sub nivelul plajei, iar câteva sali erau complet sub apa. Prin peretii transparenti se vedeau felinarele puse pe fundul marii si animalele marine foindu-se prin preajma, atrase de lumina. Oricine se putea plimba printre ele si multi coborau acolo pe drumul ce se continua de pe uscat. Oameni si pesti. Mai departe, în larg, fiecare înota liber, respira liber, oamenii se transformau, le cresteau solzi, ochii li se întorceau spre laturile capului, membrele li se rasuceau si atunci se pierdeau de tot prin padurea de alge si ramâneau acolo uitând de sine; apoi pestii deveneau oameni, se împrumutau de chipurile ratacitilor dupa ce-i devorau mai întâi, ieseau dintre stânci si se urcau pe mal, intrând în oras si luând locul celor dintâi. Nu erau cu adevarat finte umane, dar puteau fi usor confundati cu ei. Lacomia îi dadea însa de gol. Erau periculosi si vorace si se numeau pestii-uitarii. Am coborât cele câteva trepte si am intrat într-o sala de sticla ale carei dimensiuni erau greu de definit pentru ca ferestrele o faceau sa se confunde cu marea. Muzica era puternica si totusi armonioasa si suava, iar toate notele acestea provenite din sintetizatoare si din însasi structura lumii în care ne aflam, cuprindeau un îndemn de a uita tot ce ne tinea legati de real, de-a ne abandona, de-a ne rataci în vârtejul dansului si în adâncul marii. Sala nu era luminata din interior, dar Alexandru montase reflectoare exterioare ce umpleau si spatiul acela de o stralucire alb-albastruie si tremuratoare, dar totusi limpede, asa cum era si apa. Oamenii dansau acolo fara sa dea semne de oboseala, se roteau si se alergau printre perdelele de voal. Emanuel s-a însufletit când i-a vazut pe dansatori, iar eu l-am lasat sa se duca. Pestii pluteau în apropierea noastra si uneori mi se parea ca erau cu adevarat printre noi, ca intrau în sala si se unduiau si ei printre oameni. Tipari alungiti si supli, rechini metalici, pestele-caiman cu botul lui lung sfâsiind perdelele, pestele de namol ridicându-se usor din podea si stârnind un strat de sedimente, anghila mare serpuind printre noi, cautând o prada, murena cu ochii mici si ficsi, privindu-ne dintr-un colt, specii care nu traiau împreuna se aflau toate aici, iar pe cer tocmai rasarea mola mola, pestele-luna, pestele-balon se umfla si plutea deasupra noastra, dragonul de mare ne împodobea hainele, pestele-geamantan ne ducea bagajele, boul de mare mugea în departare, rândunica de mare ne cânta, însotind muzica sintetizatorului, pestele-ventuza ne sugea sângele, pestele spada îi strapungea pe cei care nu se fereau, iar pestele unditar îi prindea pe cei care erau atrasi de momelile lui. Îi vedeam pe ceilalti prin ochii de mare, auzeam melodiile cu urechile de apa, gustam saratura aerului cu limba de mare. Eram una cu mediul acela lichid de care nu ne mai desparteau decât peretii de sticla. Eram si eu vrajit, dar unui novice îi era usor sa se piarda cu totul. Emanuel nu mai stia de el, dansa prins de leganarea celorlalti si alerga dupa nalucile acelea încercând sa le prinda. Din dreptul localului începea un drum care înainta adânc în mare, dincolo de diguri, dincolo de insula Mitropoliei, pâna în parcul Carol si sus pe dealul Filaret, unde se termina brusc. Peretii de sticla pareau foarte solizi, dar daca te apropiai de ei, vedeai ca unii erau de fapt niste porti, iar altii contineau un filigran alb, de parca suprafata ar fi fost usor aburita. Acolo era însa zona de contact între Lume si variantele ei, acolo existau alte case, alte baruri, alte strazi, acolo traiau alti oameni ale caror siluete se desprindeau uneori din salasul lor pentru a se materializa si coborî printre ceilalti. Chiar si fiintele acvatice foloseau aceste intrari si apareau din transparenta ferestrelor pentru a se repezi asupra prazii. Pestii-uitarii ne pândeau însa de afara. Albi, argintii sau de culoarea namolului, toti nu asteptau decât sa gaseasca pe cineva atât de slab încât sa-l domine, sa-i ia aparenta si apoi sa-l devore. Un novice nu avea nici o sansa sa scape, oricât de puternic ar fi fost. Ceilalti vizitatori se uitau la Emanuel si nu le venea sa creada ca se afla acolo. Unii ma fixau si pe mine, de parca ar fi înteles ce se pregatea. Nu cunosteam pe nimeni. Alexandru nu se afla printre ei. Era un gol în jurul meu, un gol ce se adâncea din ce în ce mai mult. Ma simteam slabit fara sa-mi dau seama de ce. Cred ca pestii erau de vina - ei si puterea lor hipnotica. Am vazut cum unul din barbati l-a oprit pe Emanuel si a început sa-i explice ceva. Acesta era însa prea ametit, dar si prea încapatânat sa asculte. Se repezea acolo unde grupurile erau mai dense si fixa cu ochi lacomi iesirea care ducea la drumul luminat de sub apa. - Condu-ma afara, îmi ceru când ajunse lânga mine, aruncat afara din multime. Nu era înca momentul pentru asa ceva. L-am refuzat. - Nu acum, mai târziu. Veteranilor de aici nu le plac novicii care merg în localurile lor. Daca nu as fi fost cu tine, te-ai fi plimbat si acum pe strazile orasului vechi sau prin Lumea Nobiliei, cautând o iesire. - Stiu, îmi spuse cu un fel de sovaiala în glas. Esti un ghid foarte bun. Mâine o sa trebuiasca sa ma întorc la munca, dar o sa ne vedem din nou saptamâna viitoare. O sa-ti iasa bani buni. O sa te recomand prietenilor mei, ai sa vezi, îmi spuse înainte sa se amestece din nou în multime. Nu stiu de ce sovaiam, lasându-i pe ceilalti sa intre la banuieli. Poate vroiam sa dau un aspect nevinovat întâmplarilor ce aveau sa vina. Poate nu ma hotarâsem înca. Când l-am vazut pe Alexandru, trecuse deja destul timp. Era neschimbat, un barbat bine legat, mai aproape de trezeci decât de patruzeci, ascunzându-si trupul usor diform sub o haina larga, dintr-un material închis la culoare. Parea bolnav si firav desi nu era asa. Traversa încaperea si se uita în jur de parca ar fi cautat pe cineva. În curând, ochii i s-au oprit asupra mea si atunci mi-a facut semn si s-a apropiat. - Nu ne-am mai vazut de ceva timp, mi-a spus repetând fara sa vrea cuvintele lui Damian. Nu ma bucuram ca-l întâlneam, odata fusesem prieteni, dar apoi ne îndepartasem. Acum nu credeam ca venise sa afle noutati despre mine, ci eram aproape sigur ca vroia sa-mi vorbeasca despre Emanuel. Spionii lui îl anuntasera ca urma sa se întâmple ceva cu unul dintre vizitatori. - N-am mai avut bani, am repetat acelasi raspuns pe care i-l dadusem lui Damian. Alexandru s-a încruntat. Ceva din vocea mea aducea a zeflemea desi nu aceasta-mi fusese intentia. Nu avea nici un rost sa ma cert cu el. Daca ma dadea afara, trebuia sa caut un alt loc sa-l duc pe Emanuel si asa ceva era mai greu de gasit la repezeala. Nu vroiam sa încep o discutie în contradictoriu si totusi tocmai asta si faceam de parca as fi vrut sa fiu aruncat înapoi în orasul vechi. Alexandru era vestit pentru debarasatorii pe care-i angaja. - Am auzit ca ai adus un novice aici, îmi spuse pe un ton care sa-mi sugereze ca nimic nu se putea întâmpla în acel local fara stirea si binecuvântarea lui. Cei de teapa lui nu sunt admisi aici pentru ca sunt niste prazi usoare si daca patesc ceva afacerile nu mai merg atât de bine. Daca vrei sa scapi de el, mergi în alta parte. Am clatinat din cap. Nu eram foarte sigur de ce ma aflam acolo, marea si pestii îmi dadeau ameteli, si de altfel cum sa-i explic ceva ce nici eu nu întelegeam ? Banii nu mai pareau atât de importanti, iar Lumea îsi pierduse si ea din stralucirea si din atractia pe care-o avea pe când ma aflam în real. - Ar trebui sa-l iei de aici si sa plecati, îmi mai spuse Alexandru si vocea lui suna ca o amenintare. - Bine, am spus fara sa încerc sa mai vorbesc cu el. Nu mai avea nici o importanta. Gresisem când îl adusesem pe Emanuel acolo. M-am întors sa sa-l caut, dar nu l-am vazut nicaieri. Am trecut prin grupurile de dansatori si nu vedeam nimic altceva decât pestii foarte aproape de mine, înotând dincolo de geamuri. Simteam un început de panica, dar nimic din toate acestea nu putea fi adevarat, nu aveam de ce sa ma simt asa chiar daca Emanuel ar fi disparut cu adevarat. Alexandru se oprise lânga una din perdele. Se uita la mine si râdea ascultând ce-i spunea un acolit mai marunt. Poate îi povestea despre întâlnirea mea cu Draga si despre cum acceptasem sa-i iau banii lasându-ma târât într-o razbunare despre care nu stiam nimic. Emanuel nu avea însa unde sa dispara. M-am apropiat de peretii transparenti si am privit afara, în spatiul acela de necrezut, atât de plin de lumina si totusi obscur si nici nu m-am mirat când l-am descoperit pe Emanuel plutind între doua ape, respirând si înotând liber chiar în preajma salii de dans. Ceilalti nu-l observasera când se apropiase de geamuri si când trecuse dincolo, altfel ar fi încercat sa-l opreasca. Orice ar fi spus Alexandru, de data aceasta nu mai era vina mea. M-am dus si eu lânga ferestre si Emanuel m-a privit râzând în timp ce se bucura de toata libertatea noului mediu, se rotea, se rasucea, se dadea peste cap. Pestii s-au apropiat de el si atunci a început o hârjoana vesela între speciile acelea ce parea acum pasnice si oarecum îmblânzite. Emanuel nu avea constiinta pericolului si de aceea accepta sa se prinda în jocul lor. Muzica s-a oprit în interiorul localului si oamenii s-au strâns sa priveasca spectacolul. Alexandru a venit lânga mine si atunci i-am spus: - N-am nimic de-a face cu asta. A iesit singur desi i-am zis sa ramâna înauntru. - Asa sa fie, precum spui, mi-a replicat el pe un ton moale. E prea târziu sa ne mai gândim la asta. Oamenii pareau ca se distreaza si de aceea nici Alexandru nu mai era la fel de vehement ca mai devreme. I-am facut semn lui Emanuel sa se întoarca, dar nici nu m-a bagat în seama. Daca nu se îndeparta de local, mai avea o sansa. Chiar daca oamenii nu interveneau în astfel de situatii, prezenta lor îi împiedica pe pesti sa-si atace prada. As fi vrut sa ies, sa-l ajut, dar stiam ca nu eram destul de obisnuit cu Lumea ca sa le fac fata. În sala erau unii mai buni ca mine, dar care stateau de-o parte. Ce spuneam însa nu avea nici un rost pentru ca eu îl adusesem acolo si nici gând sa doresc sa-l salvez de ceva ce planuisem cu Draga de câteva saptamâni. Creaturile acelea acvatice îmi alterau perceptia despre Lume. Desi înotasem de multe ori în mare, ma ferisem întotdeauna de apropierea lor. Apa era însa buna, anotimpul era potrivit, golful aparat de diguri si parca as fi vrut sa ma întorc sa hoinaresc prin parcul scufundat de la Filaret, sa gasesc intrarea, sa patrund în Mausoleu si poate chiar sa ma asez acolo ca într-un loc de odihna. Padurile de alge nu se aflau departe si nimic nu era mai placut decât sa ajung acolo dupa apusul soarelui, sa-mi fac loc prin încâlcitura de ramuri si apoi sa ma opresc într-una din poieni si sa ramân acolo pentru totdeauna. Dar nu eram eu cel care facea aceasta calatorie pentru ca îl vedeam pe Emanuel cum o pornea pe drumul însotit de felinare, lasându-se atras de stralucirea difuza a luminii în apa, si cum apoi se îndrepta spre Filaret, acolo unde as fi vrut sa merg si eu, dar unde nu aveam sa mai ajung. Acesta a fost ultimul moment de glorie în care Emanuel a înotat sub privirile multimii. În curând, din peretii de sticla s-au desprins alti pesti care, chemati de fratii lor, se grabisera sa deschida portile pentru a li se alatura. - Niciodata nu am vazut atât de multi, a soptit cineva lânga mine. M-am întors si am vazut un tânar cu fata mica si împresionata. Era si el un novice, dar poate ca nimerise acolo din întâmplare si nimeni nu-l adusese ca sa împartaseasca soarta lui Emanuel. - Sa nu iesi afara decât dupa ce vei fi considerat un veteran al Lumii acesteia, i-am spus si el m-a privit speriat ca si când ar fi crezut ca vroiam sa-l arunc în mare. S-a îndepartat în graba fara sa mai priveasca înapoi. Emanuel era acum departe pe drumul ce ducea spre Filaret, dar îl vedeam de parca ar fi fost foarte aproape; acum nu mai putea sa se întoarca, pestii erau peste tot si se jucau cu el, dar nimic nu parea periculos asa ca el nu-si dadea seama ce avea sa se întâmple si într-adevar, nu se ferea de prima lovitura care îl prindea descoperit asa cum i se întâmplase si în ring. Imaginea luptei se întindea acoperind toate ferestrele; de jur-împrejurul salii, pestii si Emanuel se înfruntau si nici nu-mi venea sa cred ca dura atât de mult pentru ca eu întotdeauna îmi imaginasem ca uitarea cobora peste oameni într-o clipa si nu le lasa timp sa se împotriveasca. Dar totul are un sfârsit, iar Emanuel cazu încet spre suprafata drumului. Era mort, dar lucrurile nu se terminau aici pentru ca marea se colora usor în rosu în timp ce pestii se repezeau sa-l sfâsie, sa se înfrupte din carnea lui, sa-l desfaca bucata de bucata pentru a se împartasi din puterile lui si mai ales din acel ceva pe care-l numeam suflet. Nici unul din ei nu reusise vreodata sa evadeze în real, dar asta nu-i împiedica sa încerce asa cum faceau acum cu Emanuel care-si pierduse orice forma, era doar un pachet de carne, de muschi si de frânturi de oase acoperite de niste zdrente care nici ele nu erau iertate, ci sfâsiate si îngurgitate împreuna cu toate celelalte. Acesta era sfârsitul lui Emanuel. Ameteala îmi revenea, dar fara ca asta sa aiba vreo legatura cu spectacolul, ma simteam slabit si nefolositor, îmi venea greu sa mai suport stralucirea felinarelor din apa, ochii ma usturau si strigatele multinii ma deranjau - sunetele erau parca prea puternice, auzem scrâsnetul oaselor sub dintii pradatorilor, plescaitul cozilor si al înotatoarelor ce se miscau ritmic, apoi din departare, zgomotul valurile ce se spargeau de stâncile de suprafata. Nu aveam ce sa mai fac acolo, asa ca am pornit-o spre iesire. Emanuel nu mai exista. Daca murea în Lume, corpul lui se stingea si el. Urcasem deja treptele spre suprafata si ma gândeam la Draga si la ce avea sa-mi spuna fara sa-mi mai amintesc ca ea plecase definitiv, când am vazut o sfera argintie plutind spre mine. Semana cu mingile ce se desprindeau de pe suprafata Arcului de Triumf la fiecare apus de soare. Acum era noapte în Lume, iar eu vedeam ceea ce nu ar fi trebuit sa existe. Dar asa cum spusesem, asta nu mai avea importanta, iar eu m-am aplecat si atins sfera. Argintul era rece si astfel era si trecerea mea, pe când stateam întins în pat si ma zbateam între o lume si alta.

User Rating: / 1
PoorBest  
De acum și pînă-n noapte (II) - Știință, ficțiune, fantastic și benzi desenate - Wordmaster: 5.0 out of 5 based on 1 reviews.